— Soția mea e ca o bucată de lemn. Cumpărător pentru apartamentul ei am găsit deja, chicotea soțul meu la telefon.
— Nu, Dănuț, de ce îți faci griji? Ea n-o să facă nimic. Îi spun: “Semnează aici, sunt niște acte.” Și semnează. Are încredere în mine. E ca lemnul. Fără caracter. Menajeră gratis.
Am înghețat pe hol, cu două sacoșe în mâini.
Cheile încă atârnau în yală. Nici nu apucasem să închid ușa. În sacoșe aveam cartofi, ceapă, pulpe de pui, hrișcă la reducere și trei iaurturi pentru Cătălin — albe, fără zahăr, fiindcă pe celelalte nu le mânca.
Cu două minute înainte mă gândeam dacă apuc să dezgheț carnea pentru cină sau iar o arunc în tigaie aproape înghețată și mă prefac că e prăjită, nu fiartă.
Iar în bucătărie stătea Vlad.
Cu spatele la intrare, telefonul prins între umăr și ureche, amesteca în cană cafea solubilă cu trei lingurițe de zahăr. Vasele după el nu le spăla niciodată. Nici cănile. Nici farfuriile. Nimic din ce nu considera “treabă de bărbat”.
— Nu află nimic, continua el. Am vorbit cu agentul, cumpărătorul e serios. Important e ca Livia să nu înceapă cu întrebări. Dar nu începe. E cuminte.
Apoi a râs.
Cunoșteam râsul acela. Așa râdea cu prietenii în garaj, în timp ce eu spălam vasele după ei. Așa râdea și când Cătălin căzuse de pe bicicletă, iar eu alergam cu dezinfectantul, iar Vlad spunea:
— Lasă-l, să se ridice singur.
Mi s-a făcut zgomot în urechi.
Mi-am strâns degetele pe mânerele sacoșelor până când plasticul mi-a tăiat palmele. Am pus cumpărăturile încet pe jos. Am scos telefonul. Am pornit înregistrarea.
Am stat lângă ușa întredeschisă a bucătăriei și am ascultat.
Vlad trecuse deja la pescuit. Vorbea cu Dănuț despre cârlige, momeli și lacul de a doua zi. Așa era mereu: mai întâi scuipa veninul, apoi trecea la lucruri mărunte, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
Ca și cum eu chiar eram din lemn.
Când a închis și a promis că “săptămâna viitoare udă tranzacția”, am oprit înregistrarea. Am pus telefonul în buzunar, am ridicat sacoșele și am trecut fără zgomot spre dormitor.
Am închis ușa. M-am sprijinit de toc.
Douăzeci și patru de ani de căsnicie mi-au trecut prin față. Creditele lui plătite din banii mei. Mama lui, dusă de mine la spital de trei ori pe săptămână până la moarte. Cămășile lui, șosetele lui, chiftelele, veșnicul:
— Livia, unde e tricoul meu albastru?
Iar acum eram “ca lemnul”.
Iar apartamentul meu avea deja cumpărător.
Apartamentul era al meu. Nu al nostru. Mama mi-l lăsase înainte să mă mărit. Trăisem acolo toți anii aceștia fiindcă era mai comod. Vlad spunea mereu:
— Ce contează pe cine e trecut? Suntem familie.
Acum conta enorm.
M-am așezat pe pat și m-am uitat la verighetă. Subțire, tocită, aproape fără luciu. Mi-o dăduse când locuiam într-o garsonieră și mâncam paste cu ketchup. Pentru o clipă am vrut să o scot și să o arunc pe geam.
Nu am făcut-o.
Mama îmi spunea:
— Livia, dacă cineva te rănește, numără întâi până la zece. Apoi hotărăște.
Eu am numărat până la douăzeci.
Apoi m-am spălat cu apă rece pe față, am luat actele apartamentului și am sunat la serviciul de cadastru. Mi-au explicat că pot depune cerere de blocare a oricărei tranzacții asupra imobilului. Fără prezența mea personală, nimeni nu putea vinde, dona sau transfera apartamentul.
— Veniți cu actele, mi-a spus femeia.
— Vin acum.
În bucătărie Vlad trântea tigaia.
— Unde pleci? a strigat fără să se întoarcă.
— După pâine.
— Ia-mi și țigări.
În lift tremuram. Nu de frică. Ci pentru că, pentru prima dată în mulți ani, făceam ceva fără permisiunea lui.
La ghișeu era aproape gol. Funcționara a verificat atent documentele.
— Sunteți sigură că vreți interdicție de tranzacționare?
— Sunt sigură.
— Atunci nimeni nu va putea face nicio operațiune cu apartamentul fără dumneavoastră. Nici cu procură.
— Exact asta vreau.
După cincisprezece minute am ieșit cu hârtia în mână. Am pus-o în buzunarul interior al paltonului. Acolo era și telefonul cu înregistrarea.
M-am întors cu pâine și țigările lui preferate.
Vlad era pe canapea și se uita la un film de acțiune. În tigaie rămăseseră urme arse de ou. Am spălat-o. Din obișnuință. Pentru ultima dată.
Pe la șapte a sunat cineva la ușă.
Vlad a sărit și și-a aranjat tricoul.
— E pentru mine. Livia, pune ceainicul. Vine un om bun.
În hol a intrat un bărbat de vreo cincizeci de ani, în palton scump, cu servietă.
— Domnul Ionescu, agent imobiliar, l-a prezentat Vlad. Rezolvăm problema apartamentului.
Am ieșit din bucătărie, ștergându-mi mâinile pe prosop.
— Vlad, îți amintești că ai vorbit azi cu Dănuț?
A încremenit.
Zâmbetul i-a alunecat de pe față ca tapetul lipit prost.
— Da… am vorbit. Și?
Am scos telefonul.
— Nimic. Vreau doar ca domnul Ionescu să audă și el ce soție “din lemn” ai.
Am apăsat redarea.
Vocea lui Vlad a umplut holul:
“Are încredere în mine. E ca lemnul. Fără caracter. Menajeră gratis. Cumpărător pentru apartamentul ei am găsit deja…”
Agentul s-a întors încet spre Vlad.
— Apartamentul aparține soției dumneavoastră?
— Păi… suntem familie, a bâiguit Vlad. Sunt formalități.
— Formalități? am spus calm. Am scos hârtia. Apartamentul are interdicție de tranzacționare. Fără mine nu vinzi nici soneria de la ușă.
Vlad s-a înroșit.
— Livia, nu înțelegi. Eu voiam pentru noi.
— Pentru noi? Sau pentru datoriile tale? Sau pentru afacerea pe care urma să o sărbătorești cu Dănuț?
Agentul și-a închis servieta.
— Eu nu particip la asemenea lucruri.
— Stați! a strigat Vlad. E o neînțelegere de familie.
— Nu, am spus. E o încercare de fraudă.
După ce agentul a plecat, Vlad m-a privit ca și cum mă vedea pentru prima dată.
— Ai înnebunit.
— Nu. M-am trezit.
— Și acum ce? Divorț? La vârsta ta?
— La vârsta mea e rușinos să trăiesc cu un bărbat care mă numește menajeră.
În seara aceea nu am gătit. Nu am spălat. Nu i-am căutat încărcătorul. I-am pus hainele în două genți mari și le-am lăsat lângă ușă.
— Acesta e casa mea, Vlad. A mamei mele. A mea. Nu a ta.
A strigat. A amenințat. A spus că fără el o să mă pierd.
Eu nu am răspuns. Am deschis ușa.
A doua zi am depus actele de divorț și am mers la avocat. Înregistrarea am păstrat-o. Actele le-am pus într-un dosar separat.
Lui Cătălin nu i-am spus tot, dar i-am spus destul.
A tăcut mult, apoi a zis:
— Mamă, eu vedeam de mult cum vorbește cu tine. Doar că nu știam că se poate face ceva.
— Se poate, am spus. Uneori trebuie doar să te auzi prin vocea altcuiva.
Au trecut șase luni.
În apartament e liniște. Dar nu e gol. Pentru prima dată după mulți ani am ales singură tapetul — deschis la culoare, cu frunze mici verzi. Nu am întrebat pe nimeni.
Verigheta am dus-o la bijutier și am făcut din ea un pandantiv mic. Nu ca amintire a căsniciei. Ca amintire că și din ceva tocit se poate face ceva nou.
Vlad mai sună uneori. La început striga. Apoi ruga. Apoi spunea:
— Livia, n-am crezut că o să iei totul atât de serios.
Eu îi răspundeam:
— Asta a fost greșeala ta. Ai crezut că sunt din lemn. Eu doar am tăcut prea mult.
Acum, când intru în apartamentul meu, pun cheile pe raftul de lângă ușă și ascult liniștea.
În ea nu mai e umilință.
Nu mai e râsul lui la telefon.
Nu mai e cuvântul “menajeră”.
Sunt eu. Casa mea. Viața mea.
Și cel mai important: dacă o femeie tace ani întregi, nu înseamnă că e din lemn. Uneori înseamnă doar că încă nu a apăsat butonul de înregistrare.