Când fiul ei s-a întors acasă, Ana era ascunsă în cămară.
Se strecurase acolo cu câteva clipe înainte să audă cheia în ușă. Stătea lipită cu spatele de rafturile cu borcane de zacuscă, castraveți murați și dulceață de vișine, ținând ușa trasă spre ea atât cât să rămână o crăpătură îngustă.
În hol se auziră pașii lui.
— Mamă! — strigă Radu. — Ești acasă?
Ana își acoperi gura cu palma. Îi era frică până și să respire.
Înainte de toate acestea, locuise singură aproape cinci ani. După moartea lui Petru, apartamentul din București devenise un loc prea tăcut. Petru fusese un om gălăgios în felul lui bun: râdea la televizor, fredona prin baie, lăsa cana de ceai pe pervaz și ziarul desfăcut pe masă.
Ana se enerva atunci.
— Măcar o dată pune și tu lucrurile la locul lor.
El zâmbea.
— Dacă le pun pe toate la loc, de unde mai știi că sunt acasă?
După ce inima lui a cedat pe neașteptate, Ana ar fi dat orice să mai găsească o cană uitată pe pervaz.
Fiica ei, Laura, venise de la Brașov imediat după înmormântare. Stătuse două săptămâni, gătise, spălase, făcuse ordine, dar mai ales tăcuse lângă ea. Ana apreciase asta. Uneori tăcerea cuiva drag ține loc de pansament.
Fiul ei, Radu, nu venise.
Lipsea de unsprezece ani.
Povestea plecării lui era ca o rană veche: nu mai sângera în fiecare zi, dar durea când se schimba vremea sufletului.
Radu fusese un copil dificil. Se aprindea repede, răspundea urât, se simțea mereu nedreptățit. La școală mergea greu. Laura, în schimb, era premiantă, liniștită, ordonată. Fără să vrea, devenise oglinda în care Radu se vedea mereu insuficient.
Când a împlinit nouăsprezece ani, Petru l-a trimis pe timpul verii la mama lui, într-un sat de lângă Iași. Spunea că băiatul are nevoie de muncă, de pământ, de trezit devreme, nu de stat prin scări de bloc.
Bunica Ileana era o femeie tăioasă. Avea credința proastă că adevărul spus brutal e virtute.
Într-o după-amiază, Radu stricase ceva în grădină. Bătrâna se enervase și îi aruncase:
— Ce să cer de la tine? Tot copil luat ești.
Radu s-a întors la București în aceeași seară. A intrat în bucătărie, s-a așezat la masă și a întrebat:
— E adevărat?
Ana își amintea și acum tăcerea aceea. Tăcerea care a rupt totul.
— Da — spusese ea. — Te-am luat de la leagăn când aveai opt luni. Plângeai întruna. Dar când te-am ținut în brațe, te-ai liniștit. Petru a zis atunci că Dumnezeu ni te-a pus în brațe.
Radu nu a țipat. Nu a spart nimic. A plecat în camera lui.
După câteva zile dispăruse. Luase și banii pe care Ana și Petru îi strânseseră pentru el, pentru cămin, pentru începutul vieții lui pe cont propriu. Petru n-a mai fost niciodată același. Nu vorbea despre Radu, dar seara stătea lângă geam și privea strada, ca și cum băiatul putea apărea oricând de după colț.
Nu a apărut.
Petru a murit câțiva ani mai târziu.
Radu s-a întors la început de aprilie. A bătut încet la ușă. Ana l-a văzut în prag: bărbat în toată firea, cu barba crescută, cu ochii obosiți și o plasă cu portocale în mână.
— Mamă, iartă-mă — a spus el. — Am fost prost. Eram furios. Dar mi-a trecut viața pe lângă mine și mi-am dat seama că n-am pe nimeni.
Ana l-a îmbrățișat fără să se gândească.
Radu a rămas. Și-a pus hainele în vechea cameră, a reparat clanța de la baie, a început să gătească. Gătea minunat. Spunea că lucrase prin restaurante în Constanța, Sibiu, Timișoara, Cluj. Ana îl privea cum frământă aluat sau taie legumele și simțea că inima ei prinde iar rădăcini.
Laura era prudentă.
— Mamă, te rog, nu semna nimic.
— Dar cine a zis că semnez?
— Nimeni. Tocmai de aceea îți spun înainte.
Ana se supăra.
— E fratele tău.
— Este. Dar un om nu se întoarce după unsprezece ani doar cu o plasă de portocale și gata, ștergem tot.
Ana închidea telefonul cu gust amar. I se părea că Laura e rece. Abia mai târziu avea să înțeleagă că uneori iubirea adevărată nu mângâie, ci avertizează.
După două săptămâni, Ana a început să se simtă rău. Obosea repede, o lua amețeala, uita lucruri simple. Radu îi aducea ceaiul la pat.
— Ai lipsă de vitamine, mamă. Ți-am luat eu ceva bun de la farmacie.
Pastilele erau mici, albe. Ana le înghițea. Îi era rușine să nu aibă încredere în propriul copil.
Într-o noapte, s-a trezit și l-a auzit vorbind la telefon în bucătărie.
— Da, până vineri se rezolvă. O duc la notar. Spune două vorbe și semnează. Nu, sora mea nu știe. Bătrâna e moale deja, abia se ține. Îi dau ce trebuie.
Ana a rămas nemișcată. O clipă a crezut că încă visează. Dar vocea lui Radu era limpede.
— Apartamentul se vinde, îți dau banii și încheiem. Nu mai pot trage de datorii.
A doua zi, Radu i-a zâmbit ca de obicei.
— Ce faci, mamă? Vrei griș cu lapte?
Ana a dat din cap. Dar când el a plecat, a căutat prin lucrurile lui și a găsit flaconul. A dus pastilele la medicul de familie.
Doctorița s-a uitat lung la ele.
— Cine v-a dat așa ceva?
— Fiul meu.
— Doamnă Ana, acestea sunt sedative puternice. Nu vitamine. Vă pot da confuzie, somnolență, căderi. În combinație cu tensiunea dumneavoastră, sunt periculoase.
Ana a ieșit din cabinet ca după o lovitură. Pe stradă, oamenii mergeau normal, mașinile claxonau, o femeie cumpăra covrigi. Numai lumea ei se prăbușise.
A sunat-o pe Laura.
— Vino. Te rog. Nu mă întreba nimic la telefon.
Laura a sosit în aceeași seară.
Radu a întâmpinat-o cu un zâmbet subțire.
— Ce surpriză. Ai venit să verifici averea?
— Nu. Am venit să-mi verific mama.
Seara, Ana a spus că se culcă. În realitate, s-a ascuns în cămară. Laura a rămas în dormitor cu telefonul pregătit.
Radu a intrat cu două pungi de cumpărături și a sunat pe cineva.
— Mâine dimineață mergem la notar. Da, va semna. I-am spus că e pentru pensie și analize. Nu, nu-mi pasă de Laura. Apartamentul e și al meu. M-au mințit toată viața.
Ana a deschis ușa cămării.
— Te-am mințit, da. Dar nu te-am otrăvit.
Radu a scăpat telefonul din mână.
— Mamă…
— Nu folosi cuvântul ăsta ca să-mi iei casa.
Laura a ieșit din cameră.
— Am înregistrat tot.
Radu a început să strige. Că ei l-au distrus. Că l-au făcut străin. Că el n-a avut niciodată familie. Că tot ce cere e dreptate.
Ana l-a ascultat până la capăt. Apoi a spus încet:
— Dreptatea nu se face cu pastile puse în ceai.
Poliția a venit repede. Radu nu s-a împotrivit. Înainte să iasă, s-a uitat la Ana ca un copil pierdut.
— Chiar mă dai pe mâna lor?
Ana a simțit că i se rupe ceva în piept.
— Nu eu te dau, Radu. Tu ai mers singur.
Procesul a durat. Ana a depus mărturie cu voce tremurată, dar nu și-a retras plângerea. A înțeles greu, dureros, că mila poate deveni complice, dacă o lași să conducă.
După condamnare, Radu i-a trimis o scrisoare. Nu cerea bani. Nu cerea apartamentul. Scria doar: “Nu știu dacă am fost vreodată fiul vostru, dar știu că am distrus singur ultima șansă.”
Ana a plâns. Apoi a pus scrisoarea într-o cutie, lângă fotografiile vechi. Nu a rupt-o, dar nici nu a trăit agățată de ea.
A schimbat yala. A făcut testamentul clar. A mers mai des la Laura. A început să iasă dimineața în parc, cu femeile de la bloc.
Uneori, când punea masa, încă se surprindea scoțând trei farfurii. Atunci se oprea, respira adânc și punea una la loc.
Nu pentru că nu mai iubea.
Ci pentru că învățase târziu un adevăr pe care nimeni nu i-l spusese la timp: poți ierta un om și totuși să nu-i mai dai cheia de la viața ta.